
Cunoasterea dobandita prin studii sau din carti constituie o dualitate : subiect cunoscator - obiect de cunoastere; ea presupune o munca indarjita si un efort apreciabil pentru a o memora.
Isi are sediul in creier si ea poate sa explice fiinta, dar numai partial si nu declanseaza accesul catre cunoasterea care isi are izvorul in interiorul nostru. Acest ultim tip de cunoastere este iubirea. Iubirea din Iubirea de Dumnezeu. O nunta cu Lumina in care moartea si nasterea ingemanate recreeaza o noua fiinta ce se contopeste cu subiectul cunoscator.

Din nefericire in "starea de divort" , omului nu-i mai este accesibila decat cunoasterea din exterior. Nu ii mai sunt apropiate comorile potentiale care stau la baza psihicului sau; ele se transforma in "demoni" si o parte din ele se intorc impotriva lui si il distrug.
Obiectele de cunoastere studiate din exterior vor ramanea intotdeauna straine, pentru ca ele sunt percepute intr-un mod denaturat si superficial.


La fel de denaturat si superficial omul divortat de Creatorul sau se percepe si pe sine. Lucrurile si spatiul ce-l inconjoara intra intr-un univers inert si mecanicist care nu-l mai transforma. Nu-l transforma pentru ca el nu mai iubeste. Nu le mai iubeste, caci omul care nu tine seama de partea sa launtrica ramane orb la profunzimea oricarei realitati la a carei esenta nu va ajunge. Nu va fi in stare sa vada tremurul unui fir de iarba, nici sa priceapa ce se ascunde in spatele fiecarui lucru, in spatele fiecarei intamplari.
Nemultumit , va incerca inconstient sa adune cat mai multe lucruri pentru a compensa placerea pe care ele i-o refuza; si cu cat cere mai mult de la ele, cu atat mai mult le devine sclav si ele il sfasie. 

