Rugaciune

Da-ne Doamne intelepciune ca sa putem implini tot ceea ce trebuie implinit.
Ajuta-ne sa nu ne temem, sa nu cadem prada lenevirii, vorbelor desarte ori comoditatii propriei noastre vieti.

P.S. Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa zambeasca spune-i despre ce planuri ti-ai facut.

Divortul launtric

Omul care se impaca cu sine insusi stie sa ridice valul aparantelor si vibreaza la sunetul ce indreapta pasii spre Cuvantul divin, pentru ca a deslusit, in sfarsit, esenta fiintei sale. Iubeste , cunoaste si lumina tasneste nestavilit.

Cunoasterea dobandita prin studii sau din carti constituie o dualitate : subiect cunoscator - obiect de cunoastere; ea presupune o munca indarjita si un efort apreciabil pentru a o memora. Isi are sediul in creier si ea poate sa explice fiinta, dar numai partial si nu declanseaza accesul catre cunoasterea care isi are izvorul in interiorul nostru. Acest ultim tip de cunoastere este iubirea. Iubirea din Iubirea de Dumnezeu. O nunta cu Lumina in care moartea si nasterea ingemanate recreeaza o noua fiinta ce se contopeste cu subiectul cunoscator.

Din nefericire in "starea de divort" , omului nu-i mai este accesibila decat cunoasterea din exterior. Nu ii mai sunt apropiate comorile potentiale care stau la baza psihicului sau; ele se transforma in "demoni" si o parte din ele se intorc impotriva lui si il distrug.Obiectele de cunoastere studiate din exterior vor ramanea intotdeauna straine, pentru ca ele sunt percepute intr-un mod denaturat si superficial.

La fel de denaturat si superficial omul divortat de Creatorul sau se percepe si pe sine. Lucrurile si spatiul ce-l inconjoara intra intr-un univers inert si mecanicist care nu-l mai transforma. Nu-l transforma pentru ca el nu mai iubeste. Nu le mai iubeste, caci omul care nu tine seama de partea sa launtrica ramane orb la profunzimea oricarei realitati la a carei esenta nu va ajunge. Nu va fi in stare sa vada tremurul unui fir de iarba, nici sa priceapa ce se ascunde in spatele fiecarui lucru, in spatele fiecarei intamplari.Nemultumit , va incerca inconstient sa adune cat mai multe lucruri pentru a compensa placerea pe care ele i-o refuza; si cu cat cere mai mult de la ele, cu atat mai mult le devine sclav si ele il sfasie.

Dor de Dumnezeu

O stranie si puternica neliniste ne indeamna sa cautam dincolo de viata noastra cotidiana si de experienta noastra nemijlocita, pentru a afla cateva ratiuni cu insemnatate si finalitate absoluta. Cu toate acestea , indiferent de directia in care privim, acea neliniste continua sa ne macine, deoarece nazuinta noastra ramane neimplinita. Simtim totusi o satisfactie partiala rezultata din relatiile agreabile si realizarile personale. Ne aflam satisfactia si placerea in cadrul familiei, in persoana prietenilor si in activitati care ne aduc bucurie.Dar, chiar si acolo, placerea si sentimentul implinirii sunt diminuate de un puternic dor.

Nestiind poate uneori ca motorul din spatele acelei dorinte este dorul de Dumnezeu, ne cheltuim timpul si ne risipim energia alergand dupa vise desarte si idoli la moda.
Din cauza faptului ca ne-am pierdut directia si tinta, nelinistea degenereaza in manie, anxietate sau lipsa de speranta, iar noi trecem prea usor de la depresie la disperare.
Pocainta in viata crestina este de obicei inteleasa ca un mod de a ne elibera de vina.Aceasta este, insa, doar una dintre functiile sale. Cuvantul "pocainta" ( metanoia) are la baza sensul de reintoarcere, de revenire acasa. Prin urmare, noi redescoperim si retraim valorile si scopul care ne-au fost oferite la inceput, pe cand forta motrice a insetarii autentice prindea pentru prima oara contur in viata noastra.
Pocainta inseamna reasazarea acelei insetari in Dumnezeu. Fara aceasta experienta a insetarii, noi nu putem avea o intelegere reala a relatiei personale cu Dumnezeu.

Puterea de vindecare

Un tanar preot ortodox tocmai a ajuns la spital , stand in camera de asteptare pentru a ajuta o familie indurerata.Pentru o vreme, a vorbit cu cel mai varstnic membru al familiei, un barbat de saptezeci de ani care incerca sa fie pus la curent in privinta degradarii rapide a starii sotiei sale.

Preotul - sa-l numim " Parintele Paul" - a petrecut cateva minute cu barbatul, apoi a intrat in salonul de terapie intensiva unde femeia, pe jumatate in coma zacea conectata la ventilatorul ce pompa aer in plamanii ei, in vreme ce tuburile erau legate la venele bratelor sale slabite. A privit-o vreme de cateva clipe, si-a luat cartea de rugaciuni si a rostit cateva cereri. In final , a binecuvantat-o, a miruit-o si L-a rugat pe Dumnezeu sa daruiasca un sfarsit in pace suferintelor sale. Apoi a revenit in camera de asteptare si a incercat sa consoleze membrii familiei ce pareau deschisi la slujirea sa.
Cand am vorbit cu el mai tarziu, in aceeasi zi,parintele Paul a manifestat o accentuata frustrare cu privire la ceea ce percepea ca fiind o incapacitate de a ajuta familia cu o modalitate reala de vindecare. Incercase sa le fie de folos pe mai multe planuri: ca prieten, ca sfatuitor, ca martor al iubirii lui Dumnezeu. Curand a devenit limpede ca sentimentul sau de esec se datora, in mare parte, faptului ca nu putuse oferi nici muribundei si nici membrilor familiei ei acea consolare, usurare de care simtise ca acestia aveau nevoie. A concluzionat ca , de fapt, asistentele si asistentii medicali oferisera familiei mai mult decat reusise el.
Cu o oarecare durere a adaugat : " La facultate, numeni nu m-a invatat sa usurez durerea oamenilor."Apoi a adaugat:" Poate ar fi trebuit sa ma apuc de consiliere psihologica..."
In spatele reactiei sale sta o serioasa lipsa de intelegere a adevaratului scop al slujirii preotesti. In aceasta epoca terapeutica este, probabil, inevitabil sa dorim - mai mult ca orice - sa eliberam oamenii din suferinta lor fizica si emotionala. Profesorii din scolile teologice, fie ei preoti sau nu, adeseori considera ca au avut succes in cazul in care un student care vine sa discute cu ei la birou pleaca simtindu-se mai bine dacat atunci cand a venit. Se intreaba, apoi, de ce in ziua urmatoare studentul este inca deprimat.
La fel se intampla cu numerosi preoti care petrec multe ceasuri ascultand spovedanii si cercetand bolnavii din spitale. Rolul lor principal este adesea de a consola, de a ajuta, de a despovara persoana ce se afla inaintea lor; intr-un cuvant de a o face sa se simta mai bine. Apoi, atunci cand persoana continua sa simta vinovatie, anxietate, singuratate sau tristete, acestia devin frustrati.
Bineinteles, dorim sa usuram suferinta celorlalti. Si acel efort este parte a Evangheliei traite. Insa nu este principalul scop al slujirii preotesti.
Constant , trebuie sa ne reamintim noua insine ca preotia este o vocatie universala. Orice membru botezat al Trupului lui Hristos este sfintit ca "preotie sfanta, ca sa aduca jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos"( 1 Petru 2,5).
Unii sunt randuiti pentru o slujire anume in cadrul Bisericii; acestia sunt inzestrati prin har cu responsabilitatea si capacitatea de a savarsi tainele. Altii isi pot asuma diferite roluri, cum ar fi predicarea Cuvantului lui Dumnezeu si catehizarea, desi in mod normal si acestea sunt parte a slujirii preotului.
Acelasi lucru este valabil si in privinta ingrijorarii pastorale.
Fiind numit in parohie, adeseori credinciosii presupun ca doar preotul este responsabil de slujirea celor bolnavisi in suferinte , facand vizite la domiciliu, cercetand oamenii din spital si dand alinare celor indurerati. De asemenea, multi isi imagineaza ca preotul sau vreun batran din parohie, este acolo pentru a oferi consiliere gratuita.Aceasta terapie este inavitabil " ieftina" din doua motive. In primul rand, deoarece - cu exceptia unor cazuri speciale - nici preotul si nici credinciosii nu au fost instruiti pentru a face terapie sau pentru a oferi consiliere psihologica adegvata. Apoi pentru ca au inteles gresit scopul fundamental al slujirii preotesti.

Scopul este acela de a-i aduce inaintea lui Dumnezeu, ca pe o jertfa, pe toti care cauta si inseteaza de comuniunea vesnica cu Sfanta Treime.In calitate de clerici hirotoniti sau de mireni, fiecare din noi este chemat sa ofere lumea si unii pe altii " lui Hristos Dumnezeu". Astfel ca orice moment, orice intamplare, alaturi de fiecare viata si traire, pot participa la inaltarea euharistica : " Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate".

Deci, daca preotul, sau un alt membru al comunitaii, poate oferi lui Dumnezeu pe toti membrii familiei - prin rugaciunea sa, prin miruire, prin incurajare, sau prin vre-un alt mijloc adecvat - a facut ce era mai important. I-a incredintat pe toti in grija singurului Doctor adevarat al sufletelor si al trupurilor, Singurul care poate cu adevarat vindeca. Si , prin aceasta , a implinit, in cel mai fidel mod cu putinta, vocatia sa preoteasca.

Prapastia

Traind in pacat, omul se izoleaza, se cunoaste numai pe sine insusi si face din sine insusi centrul intregii existente. Cu cat se cufunda mai mult in pacat, cu atat mai mult prapastia intre timp si vesnicie devine mai mare in constiinta si in inima lui. Intors catre lumea din afara, omul pacatului simte si vede o ingrozitoare ruptura intre el insusi si ceilalti oameni, intre el si celelalte fiinte.

Cufundat intr-o izolare egoista tot mai adanca, el pierde treptat-treptat simtamantul comuniunii cu neamul omenesc, pana ce-l pierde cu desavarsire. Prapastia dintre el si intreaga creatie devine de netrecut. El nu se mai vede decat pe sine insusi si pe nimeni altcineva si nimic altceva, nici deasupra, nici in jurul lui. Totul in el nu mai e decat el insusi, impostor mizerabil al divinitatii intronizat pe cloaca lui. De aici vine si faptul ca exista atat de multi oameni cu ganduri meschine, cu simtaminte mici, care nu pot sa iasa din ei insisi si sa ajunga la altul.Schilodite si mutilate de iubirea de sine, gandurile si simtamintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru ca nu mai ajung la ceea ce este vesnic si la ceea ce este dumnezeiesc.

Chipul lui Dumnezeu

"Chipul lui Dumnezeu" din natura umana are un sens ontologic si teologic : ontologic, fiindca in "chipul lui Dumnezeu" ca dar consta esenta vietii omenesti; iar teologic, pentru ca prin aceasta a fost stabilit drept scop al vietii omului.

Acest "chip al lui Dumnezeu", este esenta esentei fiintei omenesti. Pe el si potrivit lui omul se modeleaza si se construieste in aceasta lume.

Dar omul, in loc sa-si impregneze cu calitatea de "chip al lui Dumnezeu" a sufletului sau, toata viata lui, a dezbracat dimensiunea lui spirituala de tot ce e divin in el si a pornit mai departe fara Dumnezeu spre tainele lumii acesteia, adica a pornit mai departe fara conducaturul lui natural. De aceea in lumea aceasta el a intalnit abisuri peste care nu se pot construi punti, prapastii si adancuri infricosatoare.

Iubire din Iubirea lui Hristos

Iubirea aceasta nu are limite; ea nu intreaba cine este vrednic de ea si cine nu este vrednic, ci iubeste pe toti: pe prieteni si pe dusmani, iubeste pe pacatosi si pe raufacatori, dar nu iubeste pacatele si crimele lor; binecuvinteaza pe cei ce blesteama si lumineaza ca un soare si pe cei rai si pe cei buni ( Matei 5, 45-46). Ea se deosebeste de iubirea asa zisa selectiva: de iubirea fariseica, de cea umanista, de cea altruista, de cea nationala si de cea animalica.

Iubirea lui Hristos este intotdeauna atoateiubitoare. Si aceasta iubire se dobandeste prin rugaciune, pentru ca ea este un dar al lui Hristos.