Drumul

Exista un drum printre drumurile vietii care nu are colturi, care nu are cotituri, care este neted si mereu acelasi pe toata lungimea sa nesfarsita. Este drumul fugii. Este un drum care se deschide in fata noastra la fiecare cotitura, la fiecare intoarcere a mersului nostru cotidian. Este o incercare si o ispita continua insotita de oboseala insuportabila care ne apasa.( Oboseala apasatoare se datoreaza greselii de a trai cu multa intensitate si a cantari viata cu multa sensibilitate).

Fuga este drumul care ne scapa de contradictia tragica dintre lumea din noi si cea din jurul nostru. Toti cei care nu traiesc aceasta contradictie ca pe un efort zilnic, tragic, plin de agonie si de lupta, au pornit-o deja pe drumul neted. E un drum usor, dar atat de monoton, fara cotituri, fara colturi, drept si mereu acelasi pe toata lungimea lui nesfarsita.

Poate cea mai tragica, etapa a fugii este dorinta de moarte. Totusi cine vede moartea ca pe o solutie a fugii nu se afla in adevar.Cine priveste moartea ca pe o odihna nu vede bine.Moartea e o schimbare, pragul unei schimbari profunde, predarea in bratele unei mari Iubiri.Toate acestea sunt insa o cucerire si nu o fuga. De aceia moartea este capatul luptei si nu iesirea sau scaparea prin fuga. (Pentru noi, moartea a fost experimentata cand am primit Botezul, am murit si am inviat cu Hristos.Si apoi, pe calea vietii se desfasoara ca o stare plina de morti si invieri.)

Fiecare solutie a fugii te lipseste de tot ce ai tu mai important ca om: a exista!A exista inseamna a trai constient contradictia tragica dintre lumea dinauntrul tau si cea din jurul tau. Lumea din noi nu se afla doar in pericolul de a se scufunda in mlastina conventionalului. E in pericol de a fi ucisa, despartita de viata si de adevar. De a ajunge o schema, un plan.Materialul pentru zidirea ei nu pot fi numai visele si idealurile ci trebuie sa fie viata pe care a zidit-o in noi Dumnezeu.Aceasta viata se afla intr-o tragica contradictie cu lumea din jurul nostru, cea conventionala, muritoare si depasita; totusi ea nu e mai putin adevarata decat orice alt lucru palpabil din realitatea pamanteasca. Inseamna viata, orice lupta neincetata cu conventionalul, muritorul, plictisul. Luptatorul, pe drumul sau are in el puterea vietii, care este puterea lui Dumnezeu.

Patimile si plictiseala

"Patimile- spune parintele D.Staniloae- sunt dorinte intoarse asupra relativului in care cautam absolutul",o alergare spre varful umbrei si nu spre Lumina; iar M.Blondel remarca : " In patimi se manifesta o sete fara margini care-si cauta stapanirea si nu si-o poate gasi; voim neantul cu o vointa infinita." Tendinta omului de a-si implini setea de infinit este fireasca, dar directionarea ei intr-o zona a finitului are efecte dezamagitoare.
Atunci, cand nimic nu mai poate satisface patima din om, lumea devine absurda, ilogica, fara sens, ( vezi , lumea din literatura absurdului - Camus, Sartre ).Spectacolul patimilor este limitat de frenezia vremelniciei, aplauzele inceteaza...nimicul se casca ca un hau. Plictiseala omului modern este boala celui care nu mai are materie pentru a-si satisface patimile, iar dupa marturia Sf.Isaac Sirul, tocmai aceasta este epifania iadului, durerea existentiala de a nu mai primi un raspuns infinit la un apel infinit. Plictisul ca stare poate duce la suicid. Ce este suicidul? Este o capitulare. Ajuns aproape de marele cascat al iadului, ai posibilitatea sa te transformi.Este momentul de rascruce cand persoana umana alege sa se intoarca spre Lumina sau sa alerge spre varful umbrei sale.

Puterea de vindecare

Un tanar preot ortodox tocmai a ajuns la spital , stand in camera de asteptare pentru a ajuta o familie indurerata.Pentru o vreme, a vorbit cu cel mai varstnic membru al familiei, un barbat de saptezeci de ani care incerca sa fie pus la curent in privinta degradarii rapide a starii sotiei sale.

Preotul - sa-l numim " Parintele Paul" - a petrecut cateva minute cu barbatul, apoi a intrat in salonul de terapie intensiva unde femeia, pe jumatate in coma zacea conectata la ventilatorul ce pompa aer in plamanii ei, in vreme ce tuburile erau legate la venele bratelor sale slabite. A privit-o vreme de cateva clipe, si-a luat cartea de rugaciuni si a rostit cateva cereri. In final , a binecuvantat-o, a miruit-o si L-a rugat pe Dumnezeu sa daruiasca un sfarsit in pace suferintelor sale. Apoi a revenit in camera de asteptare si a incercat sa consoleze membrii familiei ce pareau deschisi la slujirea sa.
Cand am vorbit cu el mai tarziu, in aceeasi zi,parintele Paul a manifestat o accentuata frustrare cu privire la ceea ce percepea ca fiind o incapacitate de a ajuta familia cu o modalitate reala de vindecare. Incercase sa le fie de folos pe mai multe planuri: ca prieten, ca sfatuitor, ca martor al iubirii lui Dumnezeu. Curand a devenit limpede ca sentimentul sau de esec se datora, in mare parte, faptului ca nu putuse oferi nici muribundei si nici membrilor familiei ei acea consolare, usurare de care simtise ca acestia aveau nevoie. A concluzionat ca , de fapt, asistentele si asistentii medicali oferisera familiei mai mult decat reusise el.
Cu o oarecare durere a adaugat : " La facultate, numeni nu m-a invatat sa usurez durerea oamenilor."Apoi a adaugat:" Poate ar fi trebuit sa ma apuc de consiliere psihologica..."
In spatele reactiei sale sta o serioasa lipsa de intelegere a adevaratului scop al slujirii preotesti. In aceasta epoca terapeutica este, probabil, inevitabil sa dorim - mai mult ca orice - sa eliberam oamenii din suferinta lor fizica si emotionala. Profesorii din scolile teologice, fie ei preoti sau nu, adeseori considera ca au avut succes in cazul in care un student care vine sa discute cu ei la birou pleaca simtindu-se mai bine dacat atunci cand a venit. Se intreaba, apoi, de ce in ziua urmatoare studentul este inca deprimat.
La fel se intampla cu numerosi preoti care petrec multe ceasuri ascultand spovedanii si cercetand bolnavii din spitale. Rolul lor principal este adesea de a consola, de a ajuta, de a despovara persoana ce se afla inaintea lor; intr-un cuvant de a o face sa se simta mai bine. Apoi, atunci cand persoana continua sa simta vinovatie, anxietate, singuratate sau tristete, acestia devin frustrati.
Bineinteles, dorim sa usuram suferinta celorlalti. Si acel efort este parte a Evangheliei traite. Insa nu este principalul scop al slujirii preotesti.
Constant , trebuie sa ne reamintim noua insine ca preotia este o vocatie universala. Orice membru botezat al Trupului lui Hristos este sfintit ca "preotie sfanta, ca sa aduca jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos"( 1 Petru 2,5).
Unii sunt randuiti pentru o slujire anume in cadrul Bisericii; acestia sunt inzestrati prin har cu responsabilitatea si capacitatea de a savarsi tainele. Altii isi pot asuma diferite roluri, cum ar fi predicarea Cuvantului lui Dumnezeu si catehizarea, desi in mod normal si acestea sunt parte a slujirii preotului.
Acelasi lucru este valabil si in privinta ingrijorarii pastorale.
Fiind numit in parohie, adeseori credinciosii presupun ca doar preotul este responsabil de slujirea celor bolnavisi in suferinte , facand vizite la domiciliu, cercetand oamenii din spital si dand alinare celor indurerati. De asemenea, multi isi imagineaza ca preotul sau vreun batran din parohie, este acolo pentru a oferi consiliere gratuita.Aceasta terapie este inavitabil " ieftina" din doua motive. In primul rand, deoarece - cu exceptia unor cazuri speciale - nici preotul si nici credinciosii nu au fost instruiti pentru a face terapie sau pentru a oferi consiliere psihologica adegvata. Apoi pentru ca au inteles gresit scopul fundamental al slujirii preotesti.

Scopul este acela de a-i aduce inaintea lui Dumnezeu, ca pe o jertfa, pe toti care cauta si inseteaza de comuniunea vesnica cu Sfanta Treime.In calitate de clerici hirotoniti sau de mireni, fiecare din noi este chemat sa ofere lumea si unii pe altii " lui Hristos Dumnezeu". Astfel ca orice moment, orice intamplare, alaturi de fiecare viata si traire, pot participa la inaltarea euharistica : " Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate".

Deci, daca preotul, sau un alt membru al comunitaii, poate oferi lui Dumnezeu pe toti membrii familiei - prin rugaciunea sa, prin miruire, prin incurajare, sau prin vre-un alt mijloc adecvat - a facut ce era mai important. I-a incredintat pe toti in grija singurului Doctor adevarat al sufletelor si al trupurilor, Singurul care poate cu adevarat vindeca. Si , prin aceasta , a implinit, in cel mai fidel mod cu putinta, vocatia sa preoteasca.

Notiunea de inima in Sf. Scriptura

Inima de care vorbeste Sf. Scriptura nu coincide cu centrul emotional al psihologilor. " Cunoaste-te pe tine insuti" se adreseaza inainte acestui adanc in intelesul Bisericii :" Intra inlauntrul tau si aici afla-L pe Dumnezeu, pe ingeri si Imparatia lui Dumnezeu" spun Parintii duhovnicesti.

"Unde se afla comoara voastra, se afla si inima voastra" (Matei.6.21), adica ,omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui."Rugaciunea lui Iisus", numita si "rugaciunea inimii", face din inima locul prezentei neintrerupte a lui Hristos.

"Ne-ai facut pentru Tine Doamne si inima noastra nu-si afla odihna pana nu se va odihni intru Tine", marturiseste Sfantul Augustin.

Rugaciune

Da-ne Doamne intelepciune ca sa putem implini tot ceea ce trebuie implinit.
Ajuta-ne sa nu ne temem, sa nu cadem prada lenevirii, vorbelor desarte ori comoditatii propriei noastre vieti.

P.S. Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa zambeasca spune-i despre ce planuri ti-ai facut.

Divortul launtric

Omul care se impaca cu sine insusi stie sa ridice valul aparantelor si vibreaza la sunetul ce indreapta pasii spre Cuvantul divin, pentru ca a deslusit, in sfarsit, esenta fiintei sale. Iubeste , cunoaste si lumina tasneste nestavilit.

Cunoasterea dobandita prin studii sau din carti constituie o dualitate : subiect cunoscator - obiect de cunoastere; ea presupune o munca indarjita si un efort apreciabil pentru a o memora. Isi are sediul in creier si ea poate sa explice fiinta, dar numai partial si nu declanseaza accesul catre cunoasterea care isi are izvorul in interiorul nostru. Acest ultim tip de cunoastere este iubirea. Iubirea din Iubirea de Dumnezeu. O nunta cu Lumina in care moartea si nasterea ingemanate recreeaza o noua fiinta ce se contopeste cu subiectul cunoscator.

Din nefericire in "starea de divort" , omului nu-i mai este accesibila decat cunoasterea din exterior. Nu ii mai sunt apropiate comorile potentiale care stau la baza psihicului sau; ele se transforma in "demoni" si o parte din ele se intorc impotriva lui si il distrug.Obiectele de cunoastere studiate din exterior vor ramanea intotdeauna straine, pentru ca ele sunt percepute intr-un mod denaturat si superficial.

La fel de denaturat si superficial omul divortat de Creatorul sau se percepe si pe sine. Lucrurile si spatiul ce-l inconjoara intra intr-un univers inert si mecanicist care nu-l mai transforma. Nu-l transforma pentru ca el nu mai iubeste. Nu le mai iubeste, caci omul care nu tine seama de partea sa launtrica ramane orb la profunzimea oricarei realitati la a carei esenta nu va ajunge. Nu va fi in stare sa vada tremurul unui fir de iarba, nici sa priceapa ce se ascunde in spatele fiecarui lucru, in spatele fiecarei intamplari.Nemultumit , va incerca inconstient sa adune cat mai multe lucruri pentru a compensa placerea pe care ele i-o refuza; si cu cat cere mai mult de la ele, cu atat mai mult le devine sclav si ele il sfasie.

Dor de Dumnezeu

O stranie si puternica neliniste ne indeamna sa cautam dincolo de viata noastra cotidiana si de experienta noastra nemijlocita, pentru a afla cateva ratiuni cu insemnatate si finalitate absoluta. Cu toate acestea , indiferent de directia in care privim, acea neliniste continua sa ne macine, deoarece nazuinta noastra ramane neimplinita. Simtim totusi o satisfactie partiala rezultata din relatiile agreabile si realizarile personale. Ne aflam satisfactia si placerea in cadrul familiei, in persoana prietenilor si in activitati care ne aduc bucurie.Dar, chiar si acolo, placerea si sentimentul implinirii sunt diminuate de un puternic dor.

Nestiind poate uneori ca motorul din spatele acelei dorinte este dorul de Dumnezeu, ne cheltuim timpul si ne risipim energia alergand dupa vise desarte si idoli la moda.
Din cauza faptului ca ne-am pierdut directia si tinta, nelinistea degenereaza in manie, anxietate sau lipsa de speranta, iar noi trecem prea usor de la depresie la disperare.
Pocainta in viata crestina este de obicei inteleasa ca un mod de a ne elibera de vina.Aceasta este, insa, doar una dintre functiile sale. Cuvantul "pocainta" ( metanoia) are la baza sensul de reintoarcere, de revenire acasa. Prin urmare, noi redescoperim si retraim valorile si scopul care ne-au fost oferite la inceput, pe cand forta motrice a insetarii autentice prindea pentru prima oara contur in viata noastra.
Pocainta inseamna reasazarea acelei insetari in Dumnezeu. Fara aceasta experienta a insetarii, noi nu putem avea o intelegere reala a relatiei personale cu Dumnezeu.