Puterea de vindecare

Un tanar preot ortodox tocmai a ajuns la spital , stand in camera de asteptare pentru a ajuta o familie indurerata.Pentru o vreme, a vorbit cu cel mai varstnic membru al familiei, un barbat de saptezeci de ani care incerca sa fie pus la curent in privinta degradarii rapide a starii sotiei sale.

Preotul - sa-l numim " Parintele Paul" - a petrecut cateva minute cu barbatul, apoi a intrat in salonul de terapie intensiva unde femeia, pe jumatate in coma zacea conectata la ventilatorul ce pompa aer in plamanii ei, in vreme ce tuburile erau legate la venele bratelor sale slabite. A privit-o vreme de cateva clipe, si-a luat cartea de rugaciuni si a rostit cateva cereri. In final , a binecuvantat-o, a miruit-o si L-a rugat pe Dumnezeu sa daruiasca un sfarsit in pace suferintelor sale. Apoi a revenit in camera de asteptare si a incercat sa consoleze membrii familiei ce pareau deschisi la slujirea sa.
Cand am vorbit cu el mai tarziu, in aceeasi zi,parintele Paul a manifestat o accentuata frustrare cu privire la ceea ce percepea ca fiind o incapacitate de a ajuta familia cu o modalitate reala de vindecare. Incercase sa le fie de folos pe mai multe planuri: ca prieten, ca sfatuitor, ca martor al iubirii lui Dumnezeu. Curand a devenit limpede ca sentimentul sau de esec se datora, in mare parte, faptului ca nu putuse oferi nici muribundei si nici membrilor familiei ei acea consolare, usurare de care simtise ca acestia aveau nevoie. A concluzionat ca , de fapt, asistentele si asistentii medicali oferisera familiei mai mult decat reusise el.
Cu o oarecare durere a adaugat : " La facultate, numeni nu m-a invatat sa usurez durerea oamenilor."Apoi a adaugat:" Poate ar fi trebuit sa ma apuc de consiliere psihologica..."
In spatele reactiei sale sta o serioasa lipsa de intelegere a adevaratului scop al slujirii preotesti. In aceasta epoca terapeutica este, probabil, inevitabil sa dorim - mai mult ca orice - sa eliberam oamenii din suferinta lor fizica si emotionala. Profesorii din scolile teologice, fie ei preoti sau nu, adeseori considera ca au avut succes in cazul in care un student care vine sa discute cu ei la birou pleaca simtindu-se mai bine dacat atunci cand a venit. Se intreaba, apoi, de ce in ziua urmatoare studentul este inca deprimat.
La fel se intampla cu numerosi preoti care petrec multe ceasuri ascultand spovedanii si cercetand bolnavii din spitale. Rolul lor principal este adesea de a consola, de a ajuta, de a despovara persoana ce se afla inaintea lor; intr-un cuvant de a o face sa se simta mai bine. Apoi, atunci cand persoana continua sa simta vinovatie, anxietate, singuratate sau tristete, acestia devin frustrati.
Bineinteles, dorim sa usuram suferinta celorlalti. Si acel efort este parte a Evangheliei traite. Insa nu este principalul scop al slujirii preotesti.
Constant , trebuie sa ne reamintim noua insine ca preotia este o vocatie universala. Orice membru botezat al Trupului lui Hristos este sfintit ca "preotie sfanta, ca sa aduca jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos"( 1 Petru 2,5).
Unii sunt randuiti pentru o slujire anume in cadrul Bisericii; acestia sunt inzestrati prin har cu responsabilitatea si capacitatea de a savarsi tainele. Altii isi pot asuma diferite roluri, cum ar fi predicarea Cuvantului lui Dumnezeu si catehizarea, desi in mod normal si acestea sunt parte a slujirii preotului.
Acelasi lucru este valabil si in privinta ingrijorarii pastorale.
Fiind numit in parohie, adeseori credinciosii presupun ca doar preotul este responsabil de slujirea celor bolnavisi in suferinte , facand vizite la domiciliu, cercetand oamenii din spital si dand alinare celor indurerati. De asemenea, multi isi imagineaza ca preotul sau vreun batran din parohie, este acolo pentru a oferi consiliere gratuita.Aceasta terapie este inavitabil " ieftina" din doua motive. In primul rand, deoarece - cu exceptia unor cazuri speciale - nici preotul si nici credinciosii nu au fost instruiti pentru a face terapie sau pentru a oferi consiliere psihologica adegvata. Apoi pentru ca au inteles gresit scopul fundamental al slujirii preotesti.

Scopul este acela de a-i aduce inaintea lui Dumnezeu, ca pe o jertfa, pe toti care cauta si inseteaza de comuniunea vesnica cu Sfanta Treime.In calitate de clerici hirotoniti sau de mireni, fiecare din noi este chemat sa ofere lumea si unii pe altii " lui Hristos Dumnezeu". Astfel ca orice moment, orice intamplare, alaturi de fiecare viata si traire, pot participa la inaltarea euharistica : " Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate".

Deci, daca preotul, sau un alt membru al comunitaii, poate oferi lui Dumnezeu pe toti membrii familiei - prin rugaciunea sa, prin miruire, prin incurajare, sau prin vre-un alt mijloc adecvat - a facut ce era mai important. I-a incredintat pe toti in grija singurului Doctor adevarat al sufletelor si al trupurilor, Singurul care poate cu adevarat vindeca. Si , prin aceasta , a implinit, in cel mai fidel mod cu putinta, vocatia sa preoteasca.