Meditatii

Drumul

2011-03-07T03:49:00.000-08:00

Exista un drum printre drumurile vietii care nu are colturi, care nu are cotituri, care este neted si mereu acelasi pe toata lungimea sa nesfarsita. Este drumul fugii. Este un drum care se deschide in fata noastra la fiecare cotitura, la fiecare intoarcere a mersului nostru cotidian. Este o incercare si o ispita continua insotita de oboseala insuportabila care ne apasa.( Oboseala apasatoare se datoreaza greselii de a trai cu multa intensitate si a cantari viata cu multa sensibilitate).

Fuga este drumul care ne scapa de contradictia tragica dintre lumea din noi si cea din jurul nostru. Toti cei care nu traiesc aceasta contradictie ca pe un efort zilnic, tragic, plin de agonie si de lupta, au pornit-o deja pe drumul neted. E un drum usor, dar atat de monoton, fara cotituri, fara colturi, drept si mereu acelasi pe toata lungimea lui nesfarsita.

Poate cea mai tragica, etapa a fugii este dorinta de moarte. Totusi cine vede moartea ca pe o solutie a fugii nu se afla in adevar.Cine priveste moartea ca pe o odihna nu vede bine.Moartea e o schimbare, pragul unei schimbari profunde, predarea in bratele unei mari Iubiri.Toate acestea sunt insa o cucerire si nu o fuga. De aceia moartea este capatul luptei si nu iesirea sau scaparea prin fuga. (Pentru noi, moartea a fost experimentata cand am primit Botezul, am murit si am inviat cu Hristos.Si apoi, pe calea vietii se desfasoara ca o stare plina de morti si invieri.)

Fiecare solutie a fugii te lipseste de tot ce ai tu mai important ca om: a exista!A exista inseamna a trai constient contradictia tragica dintre lumea dinauntrul tau si cea din jurul tau. Lumea din noi nu se afla doar in pericolul de a se scufunda in mlastina conventionalului. E in pericol de a fi ucisa, despartita de viata si de adevar. De a ajunge o schema, un plan.Materialul pentru zidirea ei nu pot fi numai visele si idealurile ci trebuie sa fie viata pe care a zidit-o in noi Dumnezeu.Aceasta viata se afla intr-o tragica contradictie cu lumea din jurul nostru, cea conventionala, muritoare si depasita; totusi ea nu e mai putin adevarata decat orice alt lucru palpabil din realitatea pamanteasca. Inseamna viata, orice lupta neincetata cu conventionalul, muritorul, plictisul. Luptatorul, pe drumul sau are in el puterea vietii, care este puterea lui Dumnezeu.

Patimile si plictiseala

2010-11-09T22:30:00.000-08:00

"Patimile- spune parintele D.Staniloae- sunt dorinte intoarse asupra relativului in care cautam absolutul",o alergare spre varful umbrei si nu spre Lumina; iar M.Blondel remarca : " In patimi se manifesta o sete fara margini care-si cauta stapanirea si nu si-o poate gasi; voim neantul cu o vointa infinita." Tendinta omului de a-si implini setea de infinit este fireasca, dar directionarea ei intr-o zona a finitului are efecte dezamagitoare.
Atunci, cand nimic nu mai poate satisface patima din om, lumea devine absurda, ilogica, fara sens, ( vezi , lumea din literatura absurdului - Camus, Sartre ).Spectacolul patimilor este limitat de frenezia vremelniciei, aplauzele inceteaza...nimicul se casca ca un hau. Plictiseala omului modern este boala celui care nu mai are materie pentru a-si satisface patimile, iar dupa marturia Sf.Isaac Sirul, tocmai aceasta este epifania iadului, durerea existentiala de a nu mai primi un raspuns infinit la un apel infinit. Plictisul ca stare poate duce la suicid. Ce este suicidul? Este o capitulare. Ajuns aproape de marele cascat al iadului, ai posibilitatea sa te transformi.Este momentul de rascruce cand persoana umana alege sa se intoarca spre Lumina sau sa alerge spre varful umbrei sale.

Puterea de vindecare

2010-10-10T10:04:00.000-07:00

Un tanar preot ortodox tocmai a ajuns la spital , stand in camera de asteptare pentru a ajuta o familie indurerata.Pentru o vreme, a vorbit cu cel mai varstnic membru al familiei, un barbat de saptezeci de ani care incerca sa fie pus la curent in privinta degradarii rapide a starii sotiei sale.

Preotul - sa-l numim " Parintele Paul" - a petrecut cateva minute cu barbatul, apoi a intrat in salonul de terapie intensiva unde femeia, pe jumatate in coma zacea conectata la ventilatorul ce pompa aer in plamanii ei, in vreme ce tuburile erau legate la venele bratelor sale slabite. A privit-o vreme de cateva clipe, si-a luat cartea de rugaciuni si a rostit cateva cereri. In final , a binecuvantat-o, a miruit-o si L-a rugat pe Dumnezeu sa daruiasca un sfarsit in pace suferintelor sale. Apoi a revenit in camera de asteptare si a incercat sa consoleze membrii familiei ce pareau deschisi la slujirea sa.
Cand am vorbit cu el mai tarziu, in aceeasi zi,parintele Paul a manifestat o accentuata frustrare cu privire la ceea ce percepea ca fiind o incapacitate de a ajuta familia cu o modalitate reala de vindecare. Incercase sa le fie de folos pe mai multe planuri: ca prieten, ca sfatuitor, ca martor al iubirii lui Dumnezeu. Curand a devenit limpede ca sentimentul sau de esec se datora, in mare parte, faptului ca nu putuse oferi nici muribundei si nici membrilor familiei ei acea consolare, usurare de care simtise ca acestia aveau nevoie. A concluzionat ca , de fapt, asistentele si asistentii medicali oferisera familiei mai mult decat reusise el.
Cu o oarecare durere a adaugat : " La facultate, numeni nu m-a invatat sa usurez durerea oamenilor."Apoi a adaugat:" Poate ar fi trebuit sa ma apuc de consiliere psihologica..."
In spatele reactiei sale sta o serioasa lipsa de intelegere a adevaratului scop al slujirii preotesti. In aceasta epoca terapeutica este, probabil, inevitabil sa dorim - mai mult ca orice - sa eliberam oamenii din suferinta lor fizica si emotionala. Profesorii din scolile teologice, fie ei preoti sau nu, adeseori considera ca au avut succes in cazul in care un student care vine sa discute cu ei la birou pleaca simtindu-se mai bine dacat atunci cand a venit. Se intreaba, apoi, de ce in ziua urmatoare studentul este inca deprimat.
La fel se intampla cu numerosi preoti care petrec multe ceasuri ascultand spovedanii si cercetand bolnavii din spitale. Rolul lor principal este adesea de a consola, de a ajuta, de a despovara persoana ce se afla inaintea lor; intr-un cuvant de a o face sa se simta mai bine. Apoi, atunci cand persoana continua sa simta vinovatie, anxietate, singuratate sau tristete, acestia devin frustrati.
Bineinteles, dorim sa usuram suferinta celorlalti. Si acel efort este parte a Evangheliei traite. Insa nu este principalul scop al slujirii preotesti.
Constant , trebuie sa ne reamintim noua insine ca preotia este o vocatie universala. Orice membru botezat al Trupului lui Hristos este sfintit ca "preotie sfanta, ca sa aduca jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos"( 1 Petru 2,5).
Unii sunt randuiti pentru o slujire anume in cadrul Bisericii; acestia sunt inzestrati prin har cu responsabilitatea si capacitatea de a savarsi tainele. Altii isi pot asuma diferite roluri, cum ar fi predicarea Cuvantului lui Dumnezeu si catehizarea, desi in mod normal si acestea sunt parte a slujirii preotului.
Acelasi lucru este valabil si in privinta ingrijorarii pastorale.
Fiind numit in parohie, adeseori credinciosii presupun ca doar preotul este responsabil de slujirea celor bolnavisi in suferinte , facand vizite la domiciliu, cercetand oamenii din spital si dand alinare celor indurerati. De asemenea, multi isi imagineaza ca preotul sau vreun batran din parohie, este acolo pentru a oferi consiliere gratuita.Aceasta terapie este inavitabil " ieftina" din doua motive. In primul rand, deoarece - cu exceptia unor cazuri speciale - nici preotul si nici credinciosii nu au fost instruiti pentru a face terapie sau pentru a oferi consiliere psihologica adegvata. Apoi pentru ca au inteles gresit scopul fundamental al slujirii preotesti.

Scopul este acela de a-i aduce inaintea lui Dumnezeu, ca pe o jertfa, pe toti care cauta si inseteaza de comuniunea vesnica cu Sfanta Treime.In calitate de clerici hirotoniti sau de mireni, fiecare din noi este chemat sa ofere lumea si unii pe altii " lui Hristos Dumnezeu". Astfel ca orice moment, orice intamplare, alaturi de fiecare viata si traire, pot participa la inaltarea euharistica : " Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate".

Deci, daca preotul, sau un alt membru al comunitaii, poate oferi lui Dumnezeu pe toti membrii familiei - prin rugaciunea sa, prin miruire, prin incurajare, sau prin vre-un alt mijloc adecvat - a facut ce era mai important. I-a incredintat pe toti in grija singurului Doctor adevarat al sufletelor si al trupurilor, Singurul care poate cu adevarat vindeca. Si , prin aceasta , a implinit, in cel mai fidel mod cu putinta, vocatia sa preoteasca.

Notiunea de inima in Sf. Scriptura

2010-03-23T11:29:00.000-07:00

Inima de care vorbeste Sf. Scriptura nu coincide cu centrul emotional al psihologilor. " Cunoaste-te pe tine insuti" se adreseaza inainte acestui adanc in intelesul Bisericii :" Intra inlauntrul tau si aici afla-L pe Dumnezeu, pe ingeri si Imparatia lui Dumnezeu" spun Parintii duhovnicesti.

"Unde se afla comoara voastra, se afla si inima voastra" (Matei.6.21), adica ,omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui."Rugaciunea lui Iisus", numita si "rugaciunea inimii", face din inima locul prezentei neintrerupte a lui Hristos.

"Ne-ai facut pentru Tine Doamne si inima noastra nu-si afla odihna pana nu se va odihni intru Tine", marturiseste Sfantul Augustin.

Rugaciune

2009-08-26T07:11:00.000-07:00

Da-ne Doamne intelepciune ca sa putem implini tot ceea ce trebuie implinit.
Ajuta-ne sa nu ne temem, sa nu cadem prada lenevirii, vorbelor desarte ori comoditatii propriei noastre vieti.

P.S. Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa zambeasca spune-i despre ce planuri ti-ai facut.

Divortul launtric

2009-07-28T12:44:00.000-07:00

Omul care se impaca cu sine insusi stie sa ridice valul aparantelor si vibreaza la sunetul ce indreapta pasii spre Cuvantul divin, pentru ca a deslusit, in sfarsit, esenta fiintei sale. Iubeste , cunoaste si lumina tasneste nestavilit.

Cunoasterea dobandita prin studii sau din carti constituie o dualitate : subiect cunoscator - obiect de cunoastere; ea presupune o munca indarjita si un efort apreciabil pentru a o memora. Isi are sediul in creier si ea poate sa explice fiinta, dar numai partial si nu declanseaza accesul catre cunoasterea care isi are izvorul in interiorul nostru. Acest ultim tip de cunoastere este iubirea. Iubirea din Iubirea de Dumnezeu. O nunta cu Lumina in care moartea si nasterea ingemanate recreeaza o noua fiinta ce se contopeste cu subiectul cunoscator.

Din nefericire in "starea de divort" , omului nu-i mai este accesibila decat cunoasterea din exterior. Nu ii mai sunt apropiate comorile potentiale care stau la baza psihicului sau; ele se transforma in "demoni" si o parte din ele se intorc impotriva lui si il distrug.Obiectele de cunoastere studiate din exterior vor ramanea intotdeauna straine, pentru ca ele sunt percepute intr-un mod denaturat si superficial.

La fel de denaturat si superficial omul divortat de Creatorul sau se percepe si pe sine. Lucrurile si spatiul ce-l inconjoara intra intr-un univers inert si mecanicist care nu-l mai transforma. Nu-l transforma pentru ca el nu mai iubeste. Nu le mai iubeste, caci omul care nu tine seama de partea sa launtrica ramane orb la profunzimea oricarei realitati la a carei esenta nu va ajunge. Nu va fi in stare sa vada tremurul unui fir de iarba, nici sa priceapa ce se ascunde in spatele fiecarui lucru, in spatele fiecarei intamplari.Nemultumit , va incerca inconstient sa adune cat mai multe lucruri pentru a compensa placerea pe care ele i-o refuza; si cu cat cere mai mult de la ele, cu atat mai mult le devine sclav si ele il sfasie.

Dor de Dumnezeu

2009-06-01T06:17:00.000-07:00

O stranie si puternica neliniste ne indeamna sa cautam dincolo de viata noastra cotidiana si de experienta noastra nemijlocita, pentru a afla cateva ratiuni cu insemnatate si finalitate absoluta. Cu toate acestea , indiferent de directia in care privim, acea neliniste continua sa ne macine, deoarece nazuinta noastra ramane neimplinita. Simtim totusi o satisfactie partiala rezultata din relatiile agreabile si realizarile personale. Ne aflam satisfactia si placerea in cadrul familiei, in persoana prietenilor si in activitati care ne aduc bucurie.Dar, chiar si acolo, placerea si sentimentul implinirii sunt diminuate de un puternic dor.

Nestiind poate uneori ca motorul din spatele acelei dorinte este dorul de Dumnezeu, ne cheltuim timpul si ne risipim energia alergand dupa vise desarte si idoli la moda.
Din cauza faptului ca ne-am pierdut directia si tinta, nelinistea degenereaza in manie, anxietate sau lipsa de speranta, iar noi trecem prea usor de la depresie la disperare.
Pocainta in viata crestina este de obicei inteleasa ca un mod de a ne elibera de vina.Aceasta este, insa, doar una dintre functiile sale. Cuvantul "pocainta" ( metanoia) are la baza sensul de reintoarcere, de revenire acasa. Prin urmare, noi redescoperim si retraim valorile si scopul care ne-au fost oferite la inceput, pe cand forta motrice a insetarii autentice prindea pentru prima oara contur in viata noastra.
Pocainta inseamna reasazarea acelei insetari in Dumnezeu. Fara aceasta experienta a insetarii, noi nu putem avea o intelegere reala a relatiei personale cu Dumnezeu.

Prapastia

2008-10-12T09:11:00.000-07:00

Traind in pacat, omul se izoleaza, se cunoaste numai pe sine insusi si face din sine insusi centrul intregii existente. Cu cat se cufunda mai mult in pacat, cu atat mai mult prapastia intre timp si vesnicie devine mai mare in constiinta si in inima lui. Intors catre lumea din afara, omul pacatului simte si vede o ingrozitoare ruptura intre el insusi si ceilalti oameni, intre el si celelalte fiinte.

Cufundat intr-o izolare egoista tot mai adanca, el pierde treptat-treptat simtamantul comuniunii cu neamul omenesc, pana ce-l pierde cu desavarsire. Prapastia dintre el si intreaga creatie devine de netrecut. El nu se mai vede decat pe sine insusi si pe nimeni altcineva si nimic altceva, nici deasupra, nici in jurul lui. Totul in el nu mai e decat el insusi, impostor mizerabil al divinitatii intronizat pe cloaca lui. De aici vine si faptul ca exista atat de multi oameni cu ganduri meschine, cu simtaminte mici, care nu pot sa iasa din ei insisi si sa ajunga la altul.Schilodite si mutilate de iubirea de sine, gandurile si simtamintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru ca nu mai ajung la ceea ce este vesnic si la ceea ce este dumnezeiesc.

Chipul lui Dumnezeu

2008-08-28T10:38:00.000-07:00

"Chipul lui Dumnezeu" din natura umana are un sens ontologic si teologic : ontologic, fiindca in "chipul lui Dumnezeu" ca dar consta esenta vietii omenesti; iar teologic, pentru ca prin aceasta a fost stabilit drept scop al vietii omului.

Acest "chip al lui Dumnezeu", este esenta esentei fiintei omenesti. Pe el si potrivit lui omul se modeleaza si se construieste in aceasta lume.

Dar omul, in loc sa-si impregneze cu calitatea de "chip al lui Dumnezeu" a sufletului sau, toata viata lui, a dezbracat dimensiunea lui spirituala de tot ce e divin in el si a pornit mai departe fara Dumnezeu spre tainele lumii acesteia, adica a pornit mai departe fara conducaturul lui natural. De aceea in lumea aceasta el a intalnit abisuri peste care nu se pot construi punti, prapastii si adancuri infricosatoare.

Iubire din Iubirea lui Hristos

2008-07-17T11:56:00.000-07:00

Iubirea aceasta nu are limite; ea nu intreaba cine este vrednic de ea si cine nu este vrednic, ci iubeste pe toti: pe prieteni si pe dusmani, iubeste pe pacatosi si pe raufacatori, dar nu iubeste pacatele si crimele lor; binecuvinteaza pe cei ce blesteama si lumineaza ca un soare si pe cei rai si pe cei buni ( Matei 5, 45-46). Ea se deosebeste de iubirea asa zisa selectiva: de iubirea fariseica, de cea umanista, de cea altruista, de cea nationala si de cea animalica.

Iubirea lui Hristos este intotdeauna atoateiubitoare. Si aceasta iubire se dobandeste prin rugaciune, pentru ca ea este un dar al lui Hristos.

Nesfarsita tandrete a lui Dumnezeu

2008-06-09T11:02:00.000-07:00

Cum sa ramanem indiferenti la aceasta lege inexorabila in rigoarea sa, si care lasa loc nesfarsitei tandreti a lui Dumnezeu fata de omul care-si recunoaste greseala si se converteste in inima sa din care tasnesc lacrimile?

Cineva m-a invatat, copil fiind , ca eu datoram totul parintilor. Aducand , la randul meu, copii pe lume, am descoperit ca lor le datoram totul. Eu le datoram implinirea mea. Suferintele lor se identifica cu suferintele mele.

Sfantul Nectarie al Eginei, cand era superiorul unui colegiu de tineri fata de care se simtea ca un parinte, a primit intr-o zi in biroul sau, condusi cu duritate de un supraveghetor, patru studenti a caror cearta s-a incheiat cu injurii si cu lovituri. Parintele Nectarie ii privi indelung drept in ochi si cu o nesfarsita tristete ii lasa sa plece, fara a aplica pedeapsa pe care o astepta acuzatorul.

Acesta a fost si mai surprins in momentul cand Sfantul Nectarie, chemand pe bucatarul colegiului, i-a cerut sa-l lase intr-un post total timp de trei zile.

Sfantul a inversat astfel responsabilitatile : el a avut ochii inimii... Purificarea si rugaciunea sa si-au prelungit radacinile in sufletul celor patru " fii" si au sfaramat invelisul stupiditatii mai mult decat orice "pedeapsa", ce ar fi prelungit violenta.

O "transfuzie de sange" subtila, iubitoare, poate la fel sa transforme totul, chiar daca un astfel de lucru nu este inteles decat de foarte putini...

Cine , acoperit de o lepra, pe care o confunda cu un vesmant de aur, poate pretinde ca-L vede pe Dumnezeu?

Doar cuptorul iubirii Sale poate sa ne vindece si sa ne conduca de la starea profunda in care vederea noastra devenita, lepra, noroi , ciuma, curge in abundenta. Si acolo in adanc, Lumina necreata a Soarelui patrunde pana in intunecata inchisoare a sufletului, o lumina care umple toate spatiile cosmice. Cu tandrete ea invadeaza sufletul si inima noastra. Noi o vedem si ramanem intru ea, si totusi nu suntem pregatiti sa credem in acest miracol al Bunatatii Parintelui Nostru.

Sentimentele omului

2008-05-26T08:15:00.000-07:00

... Sentimentele omului ? Ele sunt simturi introductive, care doar prin dragostea fata de Dumnezeu se transforma devenind vesnice. Numai astfel ele nu mai sunt o tortura, un chin pentru spiritul omenesc.

Daca ati vrea , o puteti constata : pana in clipa in care se atinge de ele Domnul Iisus, simtamintele va sunt cel mai mare chin, oroare si iad. De indata ce El Se atinge de ele, acestea se prefac in bucurie, in veselie, in rai.

Nu exista nici o indoiala, ca sentimentele omului sunt o binecuvantare numai in cadrul unirii cu Hristos; fara Acesta, sentimentele devin blestem si teroare.

Tocmai de aceea a fost creat omul dupa chipul lui Dumnezeu, dupa chipul lui Hristos si dupa chipul Duhului, pentru ca sentimentele lui sa devina, in esenta lor, o nostalgie dupa Dumnezeu, o nostalgie dupa Hristos si o nostalgie dupa Duhul Sfant.

Omul - Templu al Duhului Sfant, faptura macrocosmica

2008-05-19T07:39:00.000-07:00

Omul a fost creat de Dumnezeu ca o fiinta macrocosmica, de aceea este natural si logic sa existe in el un simtamant macrocosmic si o constiinta a lumii.

Din acest motiv, omul care n-a fost ravasit si destramat de pacat, simte unitatea organica a tuturor creaturilor; el simte bucuria si durerea creaturilor ca pe ale sale proprii, deoarece intr-un chip tainic el este purtatorul soartei tuturor creaturilor.

Exemplu pentru aceasta este Adam. Pana la cadere, Adam a stapanit simtamantul atoateunitatii. Iar cand a cazut, a tras impreuna cu el in pacat si in moarte intreaga creatie.

Exemple mai apropiate sunt apostolii, mucenicii, sfintii si toti adevaratii crestini. Exemplul prin excelenta este Apostolul Pavel. Nimeni altul ca el nu a simtit atat de adanc si de puternic ca toata zidirea " impreuna suspina si impreuna se chinuieste " cu oamenii. ( Romeni 8,12-23).

Credinta

2008-05-10T06:25:00.000-07:00

Credinta in Hristos nu numai ca-l elibereaza pe om de intuneric, dar il si transforma in lumina, in fiu al luminii. De aceea zice Mantuitorul despre Sine Insusi : "Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric. ( Ioan 12,46). Si, intr-adevar oricine a crezut cu adevarat in Hristos nu ramane in intunericul mortii si nici nu va ramane vreodata.

De aceea, credinciosii sunt luminati, iar cu lumina dumnezeiasca a sufletului lor lumineaza toate tainele cerului si ale pamantului.

Raspuns rugaciunilor noastre

2008-05-09T06:02:00.000-07:00

De multe ori constatam cu durere ca Dumnezeu nu raspunde rugaciunii noastre.

Daca noi il consideram pe Dumnezeu drept Marele nostru Prieten, si nu mai simtim evlavie in prezenta Sa, nu mai suntem miscati in interior de puterea si slava Lui coplesitoare, noi nu ne rugam adevaratului Dumnezeu ci unui dumnezeu imaginat de catre noi, care nu va raspunde desigur rugaciunii noastre, pentru ca nu mai este Dumnezeu, ci un idol facut de catre noi insine, o caricatura jalnica a Celui Care este sfintenia desavarsita.

2008-04-30T11:35:00.000-07:00

Hristos a Inviat !

Adevarat a inviat !

Daca exista un fapt din viata Domnului si a Apostolilor si in genere a intregului crestinism, in care s-ar putea rezuma toate celelalte fapte, acesta nu e altul decat Invierea lui Hristos.

De asemenea, daca exista un adevar in care s-ar putea rezuma toate adevarurile evanghelice, adevarul acela nu e altul decat Invierea lui Hristos.

Si inca ceva, daca exista o realitate in care s-ar putea rezuma toate realitatile nou- testamentare, realitatea aceasta nu e alta decat Invierea lui Hristos.

In fine, daca ar exista o minune evanghelica, in care s-ar putea rezuma toate minunile Noului Testament, atunci minunea nu e alta decat Invierea lui Hristos.

Pentru ca numai in lumina Invierii lui Hristos se arata in chip minunat de clar atat Persoana Dumnezeului-om Iisus cat si opera Lui.

Numai in Invierea lui Hristos isi gasesc explicarea lor deplina toate minunile lui Hristos, toate adevarurile Lui, toate cuvintele Lui, toate faptele Noului Testament.

Pana la Invierea Lui , Domnul a invatat despre viata vesnica, dar prin Invierea Lui a aratat ca El insusi este cu adevarat viata cea vesnica.

Pana la Invierea Lui El a invatat despre invierea mortilor, dar prin Invierea Lui a aratat ce El Insusi este cu adevarat invierea mortilor. Pana la Invierea Lui El a invatat ca credinta in El trece de moarte si a asigurat, in acest fel, celor morti trecerea din moarte la inviere.

Da, da, da : prin Invierea Dumnezeului - om Iisus Hristos, a aratat si a dovedit ca este singurul Dumnezeu adevarat, singurul Dumnezeu - om adevarat in toate lumile ceresti.

Si inca ceva : fara Invierea Dumnezeului- om nu se poate explica nici apostolia Sfintilor Apostoli, nici mucenicia mucenicilor, nici marturisirea marturisitorilor, nici sfintenia sfintilor, nici asceza ascetilor, nici minunile facatorilor de minuni, nici credinta credinciosilor, nici iubirea celor ce iubesc, nici nadejdea celor ce nadajduiesc, nici rugaciunea celor ce se roaga, nici blandetea celor blanzi, nici pocainta celor ce se pocaiesc, nici milostivirea celor milostivi, nici o alta virtute si asceza crestina.

Daca Domnul n-ar fi inviat si, ca Unul ce a inviat, n-ar fi umplut pe ucenicii Sai cu puterea Sa de viata facatoare si cu intelepciunea Sa cea facatoare de minuni, cine ar fi putut sa-i mai stranga laolalta pe acesti oameni infricosati si fugari si sa le dea curaj, putere si intelepciune sa propovaduiasca si sa marturiseasca pe Domnul Cel inviat si sa mearga cu atata bucurie la moarte pentru El ?

Daca Domnul Cel Inviat nu i-ar fi umplut cu puterea Sa cea sfanta si cu intelepciunea Lui, cum ar fi putut sa aprinda in lume focul cel nestins al credintei nou-testamentare, acesti oameni simpli, necarturari, neinvatati si saraci ?

Daca credinta crestina nu ar fi fost credinta in Cel Inviat si , in consecinta in Domnul Cel vesnic viu si de-viata- Facator, cine ar fi putut sa-i inspire pe mucenici in lupta muceniciei, pe marturisitori in lupta marturisirii, pe asceti in lupta ascezei, pe doctorii cei fara de arginti in nobila lor osteneala, pe postitori in lupta postului si a infranarii si pe orisice crestin in orisice lupta evanghelica ?

Toate acestea sunt, asadar, adevarate si reale: si pentru mine si pentru tine si pentru orice existenta omeneasca. Pentru ca minunatul si prea dulcele Domn Iisus, Dumnezeul -om Cel inviat, este singura existenta de sub cer prin care omul poate , aici pe pamant sa invinga si moartea si pacatul si pe diavol si sa se faca fericit si nemuritor, partas Imparatiei celei Vesnice a Iubirii lui Hristos...

De aceea, prin existenta Lui omeneasca Domnul Cel Inviat este totul in toate, in toate lumile: tot ce este Frumos, Bun, Adevarat, Iubit, Voios, Dumnezeiesc, Intelept, Vesnic. El este toata Dragostea noastra, tot Adevarul nostru, toata Bucuria noastra, tot Binele nostru, toata Viata noastra, Viata cea Vesnica.

Pentru aceasta , iarasi si de multe ori si de nenumarate ori sa spunem :

Hristos a inviat !

Meditatii in Saptamana Patimilor

2008-04-25T06:21:00.000-07:00

Saptamana Patimilor reitereaza tragedia condamnarii Fiului lui Dumnezeu la moarte , suferintele, patimile. Hristos insa prin invierea Lui ii " condamna" pe oameni la nemurire. In locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El ii imbratiseaza, in locul ocarilor, El le impartaseste binecuvantari; in locul mortii, El le da nemurirea. Nicicand, oamenii n-au aratat atata ura fata de Dumnezeu, ca atunci cand L-au rastignit; si niciodata Dumnezeu n-a aratat atata iubire fata de oameni, ca atunci cand a inviat.

Oamenii au vrut sa-L faca pe Dumnezeu muritor, dar Dumnezeu prin invierea Lui, i-a facut pe oameni nemuritori. Inviata-a Dumnezeu Cel rastignit si a ucis moartea. Moartea nu mai este. Nemurirea a coplesit pe om si toate lumile.

Prin pacat omul a devenit muritor si marginit; prin Invierea Dumnezeului - om el devine nemuritor si vesnic.

Omul se naste cu adevarat nu atunci cand il aduce pe lume mama lui, ci atunci cand prin Sf.Botez crede in Mantuitorul Hristos Cel Inviat, pentru ca atunci el se naste la viata cea nemuritoare si vesnica. In timp ce mama il naste spre moarte , pentru mormant, Invierea Mantuitorului , prin asumarea Tainei Sf. Botez , devine mama noastra a tuturor crestinilor, mama celor nemuritori.

Pacatul micsoreaza sufletul omului, il apropie de moarte, il transforma din nemuritor in muritor, din nestricacios si infinit, in stricacios si marginit. Cu cat mai multe pacate are omul cu atat este mai muritor. Si, daca omul nu se simte pe sine insusi nemuritor, este limpede ca se gaseste cu totul cufundat in pacate, in ganduri mioape, in simtaminte moarte.

Crestinismul este o chemare la lupta impotriva mortii pana la suflarea cea mai de pe urma, adica pana la biruinta finala asupra ei.
Orice pacat constituie o cedare, orice patima, o tradare, orice rautate o infrangere. Nu trebuie sa se intrebe cineva, pentru ce crestinii mor de moarte trupeasca. Lucrul acesta se intampla pentru ca moartea trupului este o samanta. Se seamana trup muritor, zice Apostolul Pavel ( vezi Corinteni 15,42 si urm.) , si el rasare , creste si devine un trup nemuritor. Ca si samanta semanata, tot astfel si trupul se descompune, ventru ca sa-l umple de viata si sa-l desavarseasca Duhul Sfant.
Daca Domnul Iisus nu ar fi inviat trupul, ce folos ar fi avut cineva de la El? N-ar fi salvat omul intreg. Daca n-ar fi inviat trupul , pentru ce S-a mai intrupat, pentru ce a mai luat asupra Sa trup, de vreme ce nu i-a dat nimic din Dumnezeirea Lui ? ( Vezi Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la Ep. catre Corinteni ; " Iar daca nu inviaza trupurile, pentru ce a inviat Hristos? Pentru ce a venit? Pentru ce a luat trup, daca nu avea sa invieze trupul? Caci El nu avea nevoie de aceasta; a facut-o insa pentru noi.")

2008-04-25T02:23:00.000-07:00

Despre iubire

2008-04-12T09:49:00.000-07:00

Se spunea despre o batrana din sat ca vede aparitii divine. Preotul din parohie a cerut dovezi pentru autentificarea acestora.
- Data viitoare cand iti va aparea Dumnezeu, i-a spus el, roaga-l sa-ti spuna acele pacate ale mele pe care nu le cunoaste decat El. O dovada mai clara nu poate exista.
Femeia s-a intors peste o luna si preotul a intrebat-o daca i-a mai aparut Dumnezeu, ea i-a raspuns afirmativ.
- Si, i-ai pus intrebarea mea?
- Da.
- Si ce ti-a raspuns ?
- Mi-a spus asa : " Spune-i preotului ca am uitat de pacatele lui."

Despre necredinta si credinta

2008-04-05T13:05:00.000-07:00

Cele sapte Sfinte Taine ale Bisericii, exista, se manifesta si sunt dovada existentei lui Dumnezeu.

Dar, istoria a dovedit ca este foarte greu pentru mintea omeneasca sa inteleaga si sa accepte ca puterea lor se afla in om, in sine insusi, in propriul sau psihism: credinta sa.

Omul situeaza aceasta putere in afara, intr-o enigmatica putere exterioara.

Femeii care s-a atins de poalele hainei Lui, Iisus i-a zis: " Fiica , credinta ta te-a vindecat !". Dar, ea a crezut ca atingerea a vindecat-o.

La fel suntem si noi: desi Mantuitorul ne repeta, ne tot repeta ca Raiul este in noi, ca in credinta noastra exista Dumnezeu, noi tot in afara vrem sa-L vedem. Este aici cea mai mare tradare a lui Hristos. Cata vreme Il vom arunca afara din noi pe Dumnezeul nostru, inlauntrul nostru va fi ocupat de opusul sau, creat tocmai prin aceasta despartire voluntara.

Diavolul , nu exista , prin urmare in afara propriului psihism, si arata asa cum si-l imagineaza fiecare din credinciosii lui, cei care ii afirma existenta. Cei carora le convine existenta diavolului. Astfel ei isi motiveaza lenea de a se mantui zicand: exista ceva care se opune. Dar nu exista nimic care sa se opuna in afara de ei insisi.

Astfel, inceputul mantuirii sta pe temelia puternica a credintei care lucreaza in om o reorientare de sens a intregii lui structuri psihice, dobandind astfel intrarea in Duhul Sfant.

Rugaciune

2008-04-03T02:47:00.000-07:00

Doamne Iisuse Hristoase,

Te rugam sa ne daruiesti o constiinta totdeauna treaza, pentru a pretui cum se cuvine fiecare zi din viata noastra, fiecare fapta si cuvant.
Fa Doamne, sa ne cunoastem bine slabiciunile si datoriile, pentru a nu avea despre noi insine o parere mai inalta decat se cuvine, iar lauda inaintea oamenilor sa fie mai intai cu slabiciunile noastre...,
Spre a fi cu adevarat in izvorul dragostei Tale si a semenilor nostri.

Margaritare

2008-03-27T11:27:00.000-07:00

Oricat de departe-i tinta, staruind tot nimeresti,
oricat e de greu urcusul, tot ajungi daca pasesti,
oricat e de lunga noaptea, tot o-nvingi
cand lupti mereu:
celui care staruieste, ii ajuta Dumnezeu.

Cina cea de taina

2008-03-25T12:54:00.000-07:00

Daca esti obosit si epuizat
De munca ta in slujba Domnului si a fratelui de langa tine,
Aseaza-ti capul pe genunchii Mantuitorului si odihneste-te o vreme.
Sprijina-te de pieptul Lui ( Ioan 13.23)
Si inspira de acolo Duh de viata
Care sa-ti umple intreaga fiinta.
Sprijina-te de El, caci El este hrana intaritoare (Ps. 23.5)
Masa la care se serveste ospatul ceresc al Imparatiei Cerurilor.

Indemn

2008-03-25T12:50:00.000-07:00

Nu asculta barfele
Care il critica pe vecinul tau,
Si nu-ti pierde timpul vorbind cu cei carora le place
Sa isi vorbeasca semenii de rau.

De intrii in aceasta capcana a ispitei , te vei departa de iubirea lui Dumnezeu si de cea fata de aproapele.

Iti doresc sa ai timp

2008-03-20T07:20:00.000-07:00

Sa ai timp sa gandesti,
Este sursa puterii.

Sa ai timp sa te joci,
Este secretul tineretii.

Sa ai timp sa citesti,
Este izvorul cunoasterii.

Sa ai timp sa te rogi,
Este taria omului.

Sa ai timp sa Iubesti si sa fii iubit,
Este Darul lui Dumnezeu.

Sa ai timp sa-ti faci prieteni,
Este Calea fericirii.

Sa ai timp sa Razi,
Este muzica sufletului.

Da ai timp sa Daruiesti,
Este prea scurta ziua pentru a fi egoist.

Sa ai timp sa muncesti,
Este pretul succesului.

Sa ai timp sa fii milostiv,
Este cheia raiului.

Despre pocainta

2008-02-26T11:26:00.000-08:00

Pocainta in viata crestina este de obicei inteleasa ca un mod de a ne elibera de vina. Aceasta este insa , doar una din functiile sale. Cuvantul " pocainta" ( metanoia) are la baza sensul de reintoarcere de revenire acasa.

Prin urmare, noi redescoperim si retraim valorile si scopul care ne-au fost oferita la inceput, pe cand forta motrice a insetarii autentice prindea pentru prima oara contur in viata noastra.

Pocainta inseamna reasazarea acestei insetari in Dumnezeu

Ea inseamna descoperirea sensului si a scopului vietii noastre in El, gasirea in El a frumusetii, a dragostei si a bucuriei pe care le dorim cu atata infrigurare.

Sa ne amintim

2008-02-26T11:02:00.000-08:00

Trecerea timpului ne invata ca toate palesc si , in cele din urma, chiar si amintirile.Tot ce se opreste doar la lumea aceasta trecatoare se sterge, uneori mai repede, alteori mai domol, aproape pe nestiute.

Traditia vie a crestinatatii ortodoxe ne invata ca nimic nu este fortuit, nimic nu se produce din intamplare. Dumnezeu este prezent si lucrator in orice moment si prin toate lucrurile, pentru a conduce viata umana si toata creatia catre implinirea voii Sale.

Aceasta inseamna ca El ia asupra Sa lupta si durerea noastra, tot asa cum ne daruieste speranta si bucuria.

Intr-un mod misterios, El ni se face partas si indoielii noastre.

Cand simt ca Dumnezeu si viata si adevarul aluneca intr-o ceata a indoielii, mai ramane acel periculos de subtire fir al amintirii: amintirea milostivirii, a bunatatii si a dragostei.

Si e bine sa ne amintim atunci acea simpla rugaciune de marturisire pe care suntem toti invitati sa o rostim: " Cred, Doamne; ajuta necredintei mele ! "

Boboteaza 2008

2008-02-03T07:17:00.000-08:00

Anul acesta pentru a infrumuseta slujba de sfintire a apelor, credinciosii din parohie au ridicat o bisericuta din gheata si o poarta de gheata.

Aproapele

2008-01-31T07:01:00.000-08:00

Invatatorul contempla in rugaciune, in pestera sa din munti.Cand a deschis ochii, a vazut cu uimire ca avea un vizitator: abatele unei manastiri cunoscute.
- Ce cauti? l-a intrebat invatatorul
Abatele i-a relatat trista sa poveste. A fost o vreme cand manastirea lui era faimoasa in tot Occidentul. Chiliile ei erau pline de tineri aspiranti si biserica rasuna de cantarile calugarilor. Asupra manastirii s-au abatut insa vremuri grele. Oamenii nu mai simteau nevoia sa se hraneasca duhovniceste, tinerii aspiranti erau din ce in ce mai putini, iar biserica devenise tacuta.
nu mai ramasesera decat cativa calugari, care isi faceau datoria cu inimile grele.
Iata ce dorea sa afle abatele:
- Crezi ca toate acestea se datoreaza pacatelor noastre?
- Da, i-a raspuns invatatorul, si indeosebi pacatului ignorantei.
- Ce fel de pacat este acesta?
- Unul dintre voi este Mesia deghizat, iar voi ignorati acest lucru.
Dupa care invatatorul si-a inchis ochii si s-a intors cu fata spre rugaciune.
Pe tot drumul de inapoiere, inima abatelui a batut cu repeziciune la gandul ca Mesia insusi se intorsese pe pamant si se afla chiar in manastirea lui. Oare cum de nu-l recunoscuse? Si cine putea fi el? Sa fi fost fratele bucatar? Fratele sacristian? Fratele trezorier? Fratele prior? Nu, cu siguranta nu el ; avea prea multe defecte... Da, dar invatatorul a spus ca era deghizat. Oare reprezentau acele defecte doar o deghizare? Daca stam si ne gandim, toti cei din manastire aveau defecte. Iar unul din ei era Mesia !
Intors la manastire, el i-a adunat pe calugari si le-a spus ce a descoperit. S-au uitat unii la altii neincrezatori. Mesia, aici ? Incredibil! Da , dar era deghizat. Deci nu era exclus... Sa fi fost cutare? Sau poate altcineva? Sau poate...
Un lucru era sigur: daca Mesia era deghizat, era putin probabil ca il vor putea recunoaste. De aceea, si-au propus sa ii trateze pe toti cu acelasi respect si cu aceiasi consideratie. " Nu stii niciodata, se gandeau ei pe cand vorbeau cu altcineva, poate el este alesul".
Nu-i de mirare ca atmosfera din manastire s-a schimbat rapid, devenind plina de bucurie. In curand, sute de aspiranti au cerut sa fie admisi in Ordin, iar biserica s-a umplut din nou de cantari de slava. Calugarii straluceau caci Duhul Iubirii se pogorase asupra lor.

La ce iti folosesc ochii daca inima iti este oarba?

Boboteaza 2008

2008-01-28T11:02:00.001-08:00

Dupa slujba de Boboteaza a doua zi caprioara din curtea Bisericii privea curioasa la noua biserica si poarta de gheata ce infrumuseta pieisajul...

2008-01-28T10:59:00.000-08:00

Slujba de Boboteaza aduna credinciosii la rugaciune.